Cormoranul mic cuibărește în regiunea sudică a Europei și sud-vestul Asiei. Se întâlnește pe toată coasta Mării Mediterane și a Mării Negre, precum și pe coastele Mării Caspice. În spațiul nostru specia este migratoare parțial, iarna staționând cu precădere pe apele stătătoare, interioare, neînghețate sau chiar pe cursurile râurilor mari, iar vara putând fi observată pe suprafața apei în marea majoritate a habitatelor acvatice (amenajări piscicole, lacuri de acumulare, cursul Dunării, Delta Dunării, lunca Prutului, Limanul Nistrului etc.).
Populația cuibăritoare din Europa este estimată la mai puțin de 28.000-39.000 de perechi, iar cea care iernează este formată din peste 63.000 de exemplare. Dintre țările europene și balcanice cu cele mai mari efective de cormoran mic menționăm Azerbaidjan, Grecia, România, Republica Moldova, Bulgaria și Turcia.
Cormoranul mic este o specie de climat cald, care apare în habitate cu apă dulce, în zonele inundabile sau ferme piscicole. A fost observat mai frecvent în zone cu acoperire mare de luciu de apă, cu arbori mari în apropiere, în bălți cu apă dulce sau sălcete care au perdea de stufăriș dens, în zone cu suprafață mare de apă sau pe cursuri line de apă, lacuri de acumulare sau lacuri formate temporar și în câmpuri inundate. În toate aceste zone adâncimea apei nu trebuie să depășească 1,5-2 m, pentru a pescui ușor. Pe timpul iernii cormoranul mic este observat în lagune costiere și delte, de-a lungul râurilor care au păduri de luncă, ferme piscicole etc.
Înoată scufundat mult în apă și stă pe diferite suporturi pentru a se usca, precum ceilalți cormorani. Zboară cu bătăi dese de aripi, intercalate cu scurte planări. Zboară mai rar în formație liniară. Este un foarte bun înotător și scufundător, plutind cu corpul la suprafață, iar în cazul în care se simte în pericol, intră în imersie, lăsând afară numai capul și gâtul. Pe uscat se mișcă destul de greu, iar pentru a se ridica în zbor trebuie să fugă pășind pe apă.
Maturitatea este atinsă în al treilea an de viață. Se hrănește ziua, în principal cu pește (biban, babușcă, crap, zvârlugă și știucă) și ocazional cu mamifere mici, crustacee, lipitori și insecte mari. Greutatea medie a unui pește ingerat este de 7-71 g. Este monogam, perechile formându-se pe toată durata unei perioadei de cuibărit și chiar pe perioade mai lungi dacă partenerii revin în același teritoriu. Împerecherea are loc în cartierele de iernare.
Cuibăresc în colonii mixte, de obicei cu cormoranul mare sau specii de stârci sau egrete, inclusiv lopătări și ţigănuși. Foarte rar este observat cuibărind solitar. Cuiburile sunt instalate în arborete dense sau arbuști, pe crengi aflate la înălțimi medii de 2-2,5 m de la sol, sau în stufăriș des. De obicei, cuiburile vechi sunt reparate de la an la an și refolosite, iar dacă își găsesc cuiburile distruse, vor construi un nou cuib pe locul celui vechi. Un număr de 3-7 ouă sunt depuse în lunile mai–iunie, incubația fiind realizată de ambii parteneri, pe o durată de 23-30 de zile. Puii sunt hrăniți la început cu pește digerat, apoi cu pește regurgitat, de 3-5 ori pe zi. Ei se cațără pe crengile arborelui la vârsta de 35 de zile; pot înota și sări în apă la 42 de zile de la eclozare. După circa 44 de zile de eclozare pot zbura, iar la 56 de zile părăsesc definitiv cuibul.
ZIUA INTERNAȚIONALĂ A PĂSĂRILOR (muzeu.md)
