Sărbătoarea de Dragobete e marcată în fiecare an pe 24 februarie și are rădăcini adânci în cultura și tradițiile românești.
În mitologie, Dragobete este identificat cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă și cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, acesta fiind ales drept ocrotitorul iubirii romanilor. Legenda spune că Dragobetele, tânăr voinic și chipeș, era fiul babei Dochia și era un fecior extrem de iubăreț care le făcea pe tinererele fete să-și piardă mințile. Dragobete este asociat cu imaginea bărbatului tânăr și curajos, ca un Făt-Frumos.
Sărbătoarea de Dragobete a pornit de la legenda în care se spunea că imediat după prânz, în satele românești unde se celebra iubirea, tinerii se întorceau de la pădure, cu buchețele de flori de primăvară. În acel moment, în vatra satului, avea să debuteze ritualul de pețire: flăcăii alergau fecioarele pe care le plăceau, în încercarea de a le săruta și de a le împărtăși astfel dragostea lor. Dacă fata se lăsa prinsă și sărutată, acest lucru urma să ducă la logodnă și, apoi la căsătoria celor doi. Evenimentul era marcat de spor și noroc, întrucât s-a desfășurat sub semnul zeului iubirii.
În vremuri de demult, exista obiceiul ca fetele tinere necăsătorite să strângă zăpada rămasă pe alocuri, zăpada cunoscută drept “zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era considerată ca având proprietăţi magice în iubire şi în descântecele de iubire, dar şi în ritualurile de înfrumuseţare. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. Fetele îşi clăteau chipul cu această apă pentru a deveni la fel de frumoase şi atrăgătoare ca şi zânele.
În prezent, ziua de 24 februarie a rămas drept sărbătoare a dragostei, fiind considerată ca fiind una de bun augur, deoarece se credea că aduce gospodarilor un an mai îmbelșugat, iar tinerilor – noroc în dragoste și fericire.
Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobete este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român, însemnând începutul primăverii, ziua când natura se trezește, păsările se împerechează și își caută cuiburi, iar omul participă și el la bucuria naturii.
